Julya. Simply me.

Stau în pat cu laptopul in braţe. Televizorul merge pe un DVD al fiului meu cu maşinuţe. Le aud în surdină. Robert stă pe jos şi se joacă cu alte maşinuţe şi cuburi: bună ziua. am venit la service. îmi primiţi maşina? a, nu aici? dar unde trebuie să merg?….şi o ţine tot aşa, hârâind maşinuţele pe parchet. Mă uit pe geam: de azi de dimineaţă ninge….şi ninge.

Azi am fost prin oraş. Nu se poate spune că era o iarnă prea frumoasă: străzile mizerabile, şoferii nervoşi, mâzga de pe drum acoperea parbrizul şi reducea vizibilitatea….gălăgie, nervi…etc.

Dar am ajuns acasă. Aici, parcă sunt într-o altă lume: linişte, casele de pe stradă au căciuli de zăpadă, omătul aşternut este alb şi curat.

Este chiar relaxant şi liniştitor ca după o zi petrecută în oraş să stai la geam şi să priveşti cum norii cern zăpada…

Ar fi plăcut ca pe o asemenea vreme să stai lânga un şemineu, cu lemnele trosnind în foc şi cu o carte bună în mână. Din păcate, nu am şemineu… Mă mulţumesc să stau lângă calorifer cu “Strada şobolanilor” de Francois Forestier…

Deşi am avut destul de lucru la jucărilă, am avut timp şi de cel mic şi bineînţeles şi de citit.

În ultima perioadă am “devorat” câteva cărţi: Asediul de Brad Thor, Şah la rege de George Arion (apărute la editura Tritonic), Alchimistul de Michael Scott (deşi e o carte pentru cei mai tineri decât mine aştept cu nerăbdare şi continuarea) şi Trandafirul dispărut de Serdar Ozkan. Momentan mai am câteva cărţi pe raftul cu “de citit” dar în următoarea perioadă vor trebui să aştepte. Acum, jucărilă va avea prioritate deoarece soţul meu ia schimbat câte ceva şi va trebui să (re)învăţ să lucrez cu el. După ce a pierdut multe zile şi nopţi “luptând” cu noile modificări, chinuindu-se cu implementări şi update-uri, acum va trebui să mai lupte câteva zile cu mine: să îmi explice şi să ma înveţe. Naşpa kestie… Soţule, îţi urez baftă şi nervi de oţel! Asta deoarece pricep mai greu unele kestii…informatice.

A venit şi a trecut una din cele mai importante zile ale acestei luni: 14 februarie. Pentru noi nu a fost ceva special neapărat, dar oricum ne-am distrat mergând la patinoar toţi trei şi petrecând o zi împreună.

Mai specială va fi ziua de 26 februarie când se vor împlini 4 ani de când mi-am schimbat numele şi am decorat degetul inelar al mâinii stângi cu o verighetă. 4 ani! Dacă nu ar fi Robert, nici nu mi-aş da seama cât de repede trece timpul… La el este mult mai vizibilă trecerea timpului: acum îi cumperi o pereche de pantaloni şi peste 3-4 luni deja îi sunt scurţi! Şi când ne uităm uimiţi la poze: uite ce mic era! uite aici mergea deja singur! uite acum îmi ajunge până la genunchi! în decembrie am avut prima serbare…

Viaţa e scurtă şi frumoasă. Nu vom putea niciodată să recăpătăm clipa pe care tocmai am pierdut-o. Şi niciodată nu vom putea afla ce “conţinea” acea clipă…

Moartea handbalistului Cosma este cea mai vehiculata in stirile de azi. Am citit ce s-a intamplat… condoleante familiei. Ce mi-a atras atentia au fost comentariile cititorilor la acea stire: care mai de care mai “rasiste”, impotrivia etniei rrome din Romania si de pe peste tot.

Din pacate, sustin punctul de vedere al lui Ovidiu.

Recent, tocmai am citit “Spada” de Bogdan Theodorescu. Subiectul cartii: in Romania, un spadasin necunoscut omoara tigani care au comis infractiuni si au facut puscarie pentru acestea. Importat este descrierea pe care o face Bogdan despre actiunile politice si politienesti ale guvernului nostru. Bineinteles ca nu pot face mare lucru deoarece rromii sunt protejati si au drepturi pentru ca sunt o minoritate si normal ca UE sare pe Romania de numa numa…

Ideea pe care doresc sa o expreim este: nu am nimic impotriva rromilor, nu sunt rasista; dar mult prea multe probleme le avem din cauza lor si din cauza statutului si a drepturilor de care beneficiaza. Adica, eu sunt roman in Romania, dar eu nu am dreptul la neplata taxelor si impozitelor, eu trebuie intai sa muncesc si apoi sa beneficiez de ajutoare din partea statului (daca beneficiez), ei au dreptul de a purta arme albe si isi fac singuri legea…etc. Cred ca lista ar putea continua.

Noi ne temem de ei. Sunt violenti. Multi sunt inculti deoarece copiii lor nu sunt trimisi la scoala (desi e obligatoriu) ci ii gasim pe strada la cersit.

Daca ei s-ar integra, ar participa si ar face parte din societate la fel ca noi toti, cred ca nu ar mai fi marginalizati, urati, aratati cu degetul sau ocoliti.

Ar fi foarte multe de spus. Dar noi, cei care scriem, ramanem doar cu spusul. Cei care ar trebui sa ia masuri sau sa faca ceva sunt neputinciosi. Invoca drepturi sau legi pentru a se eschiva sau se ascund pentru a nu se afla ca au fost mituiti, “imbunati” sau cum s-o mai numi, de acele clanuri mafiote rrome.