Julya. Simply me.

S-a nascut intr-o zi de martie acum 10 ani. Era foarte mica si dormea cu mine in pat. Apoi, a inceput sa creasca si sa fie indragita de toti membrii familiei. Numele ales a fost Lassie.
Intotdeauna cand veneam acasa la parintii mei se bucura foarte mult ca ma vede; si chiar daca atunci cand se ridica si imi sarea pe umeri cu labutele din fata, ca sa ma linga si sa ma pupe, era cat mine, tot cu mine in pat dormea.
Cand plecam la iarba verde o luam cu noi in masina si era atat de fericita! Alerga prin iarba si juca fotbal cu noi… au fost vremuri frumoase.
In decursul anilor ne-am atasat mult de ea. Nu o consideram un caine ci un membru cu drepturi depline al familiei.
De doua saptamani a inceput sa se simta rau. Apoi, nu a mai mancat, iar astazi nu a mai baut nici apa.
De 3-4 zile statea doar pe langa noi si cand era lasata singura incepea sa planga de iti rupea sufletul.
Chiar daca a slabit si chiar daca suferinta i se citeste pe chip, tot frumoasa a ramas. Botul ei lung si negru si ochii caprui si expresivi nu s-au schimbat de loc fata de acum 9 ani.
Cel mai bun prieten al omului din toate timpurile. Cea mai buna prietena a familiei mele. Cel mai bun paznic pentru curtea noastra si cel mai bun prieten de joaca al fiului meu. Il lasa sa-i faca aproape orice: sa se urce in spatele ei, sa o traga de urechi, sa se joace impreuna cu mingea…
S-a chinuit in ultimele ore de viata si a plans mult… si noi odata cu ea…

Crampeie din viata

Am luat aceasta carte din rafturile bibliotecii comunei sub impulsul momentului. Mi-a placut titlul ei: Neanderthal. Primul gand a fost ca va fi vorba despre oamenii Neanderthal-ieni. Si nu m-am inselat… Asa cum OZN-urile sunt dezbatute si controversate asa si rasa numita Yeti, Omul de Neanderthal, Big Foot, etc este extrem de controversata si folosita de diversi specialisti pentru a dovedi teoria evolutionista.

Dar ce s-ar intampla daca aceasta rasa de oameni (ca sunt totusi oameni) ar exista? Daca dezvoltarea rasei lor are loc paralel cu a noastra?
Bineinteles ca primii care ar afla ar fi cei din domeniul armatei, probabil un departament care se ocupa de posibilele avantaje psihice sau mai stiu eu ce, si ar profita de aceasta descoperire.

Intr-un stil alert, care te tine cu sufletul la gura, John Darnton ne povesteste cum un astfel de departament a descoperit o “creatura” intr-o zona muntoasa, foarte izolata. Ascunsi sub un nume pompos “Institutul pentru cercetari preistorice” fortele militare dezvolta un nou proiect bazat pe puterile telepatice ale acestei rase. Ei au trimis un doctor de renume, Kellicut, sa cerceteze disparitia misterioasa a doua persoane intr-o zona muntoasa care se presupune aa su fost rapiti de neanderthal-ieni. Doctorul si-a facut o cabana intr-o zona retrasa si a inceput studiul asupra acestor fiinte. Nemaiavand vesti de la doctor de ceva timp, institutul se hotaraste ca ultima scrisoare a doctorului (primita impreuna cu un craniu de neanderthalian) sa fie trimisa altor doua figuri importante in domeniul arheologiei: Matt si Susan, doi fosti studenti ai lui Kellicut. Acestia afla de la Institul ca respectivul craniu este vechi de 25 de ani…ceea ce pare imposibil. Cei doi pleaca impreuna cu un reprezentant al Institutului pe urmele doctorului.
Incepe o frumoasa aventura si personajele principale au multe neplaceri dar si satisfactii. Acestia vor descoperi ca exista doua “comunitati” de neanderthalieni: unii blajini, prietenosi iar ceilalti criminali, brutali.

Daca il vor gasi pe Kellicut, daca vor reusi sa scape din mainile neanderthalienilor si daca vor face publica descoperirea lor veti afla din lectura.
P.S. Tot citind cartea veti afla si ce puteri detin neanderthalienii si in ce mod doreste armata sa se foloseasca de ele.

Prietenii sunt alesi de tine. Si e bine sa ai cat mai multi. Prietenii mei… s-au cam imprastiat prin toate colturile tarii/lumii pe unde i-au purtat job-urile lor.

Prietenii din facultate s-au intors in orasele lor si au cam uitat adresele de e-mail sau si le-au schimbat pe ale lor, nr. de telefon nu mai sunt aceleasi, si in general distanta si-a spus cuvantul. Apoi, au urmat preteniile facute in timpul masteratului; dar si acestia s-au pierdut undeva pe drumul intre Brasov si Vulcan.

Da, dupa ce m-am mutat in localitatea Vulcan, telefoanele, e-mailurile, si intalnirile foarte rare nu au fost suficeinte pentru a mentine legatura.

In perioada urmatoare am avut doar 2 prietene: una in oras, Laura si una chiar langa mine, vecina, Cristina. Cu ele 2 puteam sa stau de vorba si de povesti zile intregi, pentru ca niciodata nu reuseam sa terminam ceea ce avem de zis. Cu ele puteam discuta orice: de la o banala si mica problema (de ex. ma doare un deget) pana la probleme mai mari, care ne macinau si ne indispuneau (de ex. probleme financiare). Laura a plecat. S-a mutat in Buzau si de aprox. 2 ani nu mai stiu nimic de ea. Cristina a plecat si ea. S-a mutat in Mures. Cu ea vorbesc la telefon, pe mess dar nu este tot una ca atunci cand stateam la ea in curte, vara, si cana de cafea de dimineata se lungea pana dupa-masa pentru ca aveam foarte multe de discutat. Imi lipsiti foarte mult!!!

De 3 ani prietenii sunt putini. Atunci cand am o problema sau pur si simplu vreau sa vorbesc “sa-mi golesc sufletul” imi sun sora sau vorbesc cu sotul meu. Dar… cand eu incep sa vorbesc uit sa ma mai opresc…. si  ii stresez si ii plictisesc. Si nu mai vorbesc. Le adun in mine, incerc sa le uit, sa le indepartez din gandul si sufletul meu, pentru ca altfel ajung sa te domine si sa te distruga.

Am un servici, dar lucrez de acasa. Unii probabil  ca se gandesc ca e super! dar nu este: nu ai colegi, nu interactionezi cu nimeni, nu ai cu cine vorbi… E altfel atunci cand faci parte dintr-un colectiv, oricat de mic ar fi si oricat de enervante, stresante sau ce alte defecte mai pot avea persoanele din grup, ai cu cine vorbi chiar si banalitati.

Comunicarea cu ajutorul internetului este buna, dar nu foarte eficienta. Degeaba stai si povestesti pe mess (sau alte modalitati) , degeaba citesti bloguri sau alte site-uri la care poti comenta, nu este la fel ca atunci cand porti efectiv o discutie cu o persoana face-to-face. Nu exista acel dialog in timp real, nu poti simti/transmite emotiile si sentimentele derivate din dialog…

Probabil va urma o continuare, undeva pe saptamana viitoare….

Acum se apropie week-end-ul si trebuie sa las grijile si problemele deoparte: sa ma gandesc la un mod placut si util in care sa petrec aceste 2 zile cu sotul si fiul meu. Probabil o iesire in parc ne va ace bine la toti.

Pentru mine ziua de ieri a fost un cosmar. Nu cred ca a avut vreo influenta ca a fost MARTI si 13, dar ghinionul s-a tinut de mine.

Picatura care a umplu paharul a fost chiar fiul meu. Avem un pisic mic, pe care el il indrageste mult, doar ca pisicutul trebuie sa descopere ceea ce este in jur, nu sta locului si mai ales nu sta la fiul meu in brate. Astfel ca, suparat ca “pisicul nu sta locului” fiul meu l-a aruncat peste gardul portii, in strada… Norocul pisicutului a fost ca a cazut intr-o gramada de nisip, deci s-a ales doar cu o sperietura. Dar fiul meu? L-am intrebat de ce a procedat asa. Mi-a raspuns foarte seninin ca  pisicul nu sta locului si nu sta la el in brate. Si atunci i-am spus ca daca el nu sta locului si nu ma asculta, sa-l arunc si eu peste gard in strada? Dupa cateva momente de gandire a zis ca nu, pe el sa nu-l arunc in strada…ca nici el nu va mai arunca pisicul.

Doar nu va inchipuiti ca a si facut ce a zis!? Azi dimineata s-a dus direct la pisicut, care bineinteles ca a fugit de el, si foarte suparat i-a zis: daca fugi de mine cand te prind te arunc afara in strada!

Ce poti sa mai faci intr-o astfel de situatie? Ce si cum poti sa-i mai explici unui copil de 3 ani ca nu e bine ce face? Sunt multe alte situatii in care noi, mamele, ramanem “cu gura cascata” si cu multe intrebari…. Dar copiii vor creste si acestea vor deveni frumoase aminitiri, chiar daca acum ni se pare ca toate nazbatiile le fac intentionat pentru a ne supara pe noi.

Copilul meu are aproape 3 ani si de multe ori imi este foarte dificil sa-i inteleg comportamentul. Am descoperit cateva carti care s-ar putea sa ma poata ajuta, si desi nu pot face totul “ca la carte” sunt unele linii directoare care pot ajuta. Printre aceste carti se numara si “Inteligenta emotionala in educatia copiilor” de Maurice J. Elias, Steven E. Tobias, Brian S. Friedlander si “Relatia psihologica cu copilul tau” de Mihaela Minulescu.

Astfel, din cea de a doua carte am preluat urmatoarele extrase:

Tipuri de personalitate:

Copilul care se simte in siguranta in viata
- pare sa aiba incredere ca parintele, mama sau tatal, este accesibil cand are nevoie si va raspunde la trebuintele sale;
- se simte competent;
- este mereu orientat spre explorare;
- are o viata afectiva pozitiva: este capabil destul de devreme sa vibreze emotional in relatia cu ceilalti, empatic si cald, poate comunica cu adultul despre ceea ce simte si este eficient in confruntarea cu problemele.

Copilul care traieste viata cu neliniste, tensionat
- plange mai mult;
- este nelinistit pana la crize de anxietate cand este vorba de o separare de tine (mama);
- manifesta mai multa manie - furie decat alti copii;
- ii lipseste increderea ca parintele este accesibil si raspunde nevoilor sale; fie este mereu alert, nelinistit si preocupat, fie mereu in cautarea  parintelui;
- se dezvolta mai putin, chiar si in plan fizic, constitutional;
- apare mai imatur, mai retras si nesigur in relatii.

Copilul evitant
- atunci cand este separat de parinte nu prea plange, sau plange putin si evita in mod clar re-unificarea cu parintele;
- nu se arata interesat de oameni;
- se preocupa mai mult de explorarea si jocul cu lucrurile. De ce? Tocmai pentru ca in privinta emotionalitatii acestora poate sa fie sigur, stie la ce sa se astepte de la lucruri, nu si de la oameni.

Carente specifice pentru lipsa de afectivitate si atasament la diferite varste

De la nastere la 3-4 ani
- lipsa unei  rezonante cu mama, apoi cu mama si tata;
- pasivitatea sau rezistenta la intimitate sau interactiune cu parintele;
- opozanta sau ascultare compulsiva a cerintelor parentale;
- intensitate a conflictelor afective;
- lipsa de persistenta in rezolvarea problemelor sau ineficienta totala;
- intarzieri sensibile in dezvoltare: fizica, sociala si psihologica.

Copiii intre 4 si 11 ani
- stima de sine scazuta;
- pseudo-independenta care se manifesta  prin agatare sau nevoia continua de parinte;
- stresul si adversitatea il dezorganizeaza, prezinta reactii emotionale puternic negative;
- lipsa de control emotional;
- incapacitatea de a dezvolta si mentine relatii de prietenie;
- instrainat sau cu reactii clare de opozanta fata de parinti;
- atitudini antisociale;
- agresiune si violenta;
- ii este dificil sa aiba incredere, sa fie apropiat si sa tina la cineva;
- pareri negative, pesimiste despre sine, familie si societate;
- lipsa de empatie, de remuscare si de  compasiune;
- probleme de invatare si conduite neadaptative in scoala.

Copiii intre 12-18 ani

- in comportament se observa ca este neincrezator si opozant, impulsiv, distructiv, gata sa minta sau/si sa fure, abuziv in relatii, violent, hiperactiv; auto-distructiv, dar si crud cu animalele. Pare iresponsabil si are adesea probleme cu focul;
- in plan emotional, manifesta de obicei intens mania si izbucnirile emotionale, poate deveni trist, depresiv si lipsit de speranta, plin de capricii, dar si de temeri si anxietate, iritabil si cu reactii emotionale inadecvate contextului;
- in planul gandirii, dezvolta ganduri negative despre sine, despre relatiile umane si viata in general, pare sa nu ia in seama gandirea tip cauza - efect si deci consecintele actiunilor sale, are probleme de atentie si de invatare .

Chiar daca vremea nu a fost prea darnica si am avut multe zile mohorate si ploioase, Pastele si 1 Mai mi-au adus o saptamana frumoasa. Am avut mai mult timp pentru a-l petrece cu sotul si cu fiul meu, si pentru a citi. Intre timp, am reusit sa vizionam si niste filme.

A fost o saptamana in care odihna si familia au fost pe primul loc. Si este atat de placut sa-ti petreci timpul redevenind copil! Micile bucurii si reusite ale copilului, gen “mami am terminat puzze-lul!” sau “tati  am reusit sa dau din pedale singur!” te fac sa te simti minunat… uiti de grijile si problemele tale, lumea se micsoreaza si nu mai exista decat microuniversul format in jurul piciului.

O carte superba pe care am terminat-o in doar 3 zile. Actiunea cartii si stilul de povestire a lui Barber m-au captivat; pur si simplu nu puteam sa las cartea jos din mana, doream sa aflu mai mult si mai repede.

Povestea familiei Korolev, un print din Rusia, care este condamnata la o fuga precipitata in anul 1919 pentru a scapa din infernul comunist te face sa razi si sa plangi, sa simti bucuriile si tristetile alaturi de Nicki cel care povesteste viata lui si a familiei sale intre anii 1919-1947. Povestea surprinde cu un realism extraordinar greutatile si luptele rusilor stabiliti in Franta (in special) pentru a nu fi deportati, de fapt “repatriati”, in lagarele din Siberia.

Moartea mamei, despartirea de fratele geaman si pierderea unui prieten. Asta ramane in urma lui Nicki in momentul in care el, tatal sau si sora sa reusesc sa se imbarce pe un vas danez cu promisiunea unui viitor mai bun. Calatoria ii duce intai in Elvetia, apoi in Franta unde sora sa reuseste sa-si indeplineasca visul de a deveni o balerina iar Nicki va lucra in cadrul Crucii Rosii unde are scopul de a-i ajuta pe rusii emigrati sa-si gaseasca rudele si mai ales sa obtina carti de identitate legale pentru a nu fi deportati.

Chinuri, pericole, ajutor primit de unde nu te gandesti, mizeriile razboiului si a lagarelor, Gestapo si politai care vor neaparat sa faca rau, Hitler, Stalin si alti “jucatori” importanti ai razboaielor sunt ingredientele peripetiilor membrilor familiei Korolev.

Cartea incepe trist si sumbru cu destramarea familie. Pe parcurs aceasta se va reuni, cu multe greutati, si se va dezbina din nou. Din fericire, finalul nu este atat de sumbru. Frumoasa Galina devine o balerina celebra, Nicki isi gaseste jumatatea si are o casnicie frumoasa si fericita, iar fratele sau geaman este regasit dupa 25 de ani.

Captivant este totul in aceasta carte: scenele de dragoste, iubirea si ura intre membrii familiei, aliantele si dezbinarile marilor puteri care au repercursiuni uriase asupra oamenilor simpli, conditiile de trai din timpul razboiului… intri intr-o lume frumoasa si totodata urata, te simti facand parte din istorie, participand la mese si baluri fastuoase…

O carte impresionanta plina de tensiune si greu de uitat.

Tobie Nathan a realizat un roman superb. Incursiunea din prezentul 2003 (Burundi) in  trecutul 1908-1939 din Viena si Primul razboi mondial, formeaza o poveste captivanta pe care o savurezi si astepti cu nerabdare sa vezi ce se mai intampla.
Exprimarea subtila a urii si a neacceptarii evreilor, incercarea acestora de a-si gasi un loc al lor, obiceiurile si traditiile acestora te determina, parca, sa coalizezi cu ei, sa-i admiri pentru putera lor de a supravietui.
Odata cartea terminata, ramai cu o amintire frumoasa, simti ca ai facut parte din lumea lor si iti doresti sa o mai citesti inca o data pentru a (re)gasi frumusetea, simplitatea si micile bucurii si escapade ale lumii linistite de dinainte de ravagiile razboiului.
Ramai cu o intrebare: toate acestea au fost adevarate? Daca da, atunci adevarul doare, iar daca nu, povestea este extraordinara.