Julya. Simply me.

Am înţeles că luni, 17 mai, mămicile din Braşov s-au hotarât să ducă în curtea Prefecturii scutecele pline ale copiiilor lor.

Hâââmmmm….stau şi mă întreb: de ce?

Acum 10-15 ani nu exista indemnizaţia pentru creşterea copilului. Când bebeluşul împlinea 4 luni, mama se întorcea la servici. Singurul ajutor din partea statului era alocaţia.

Statul s-a hotărât să acorde această indemnizaţie fixă pentru mame, pe o perioadă de 2 ani, dar mamele tot nu au fost mulţumite….ele vor cotă parte din salariul de pe ultimul an de dinainte de naştere. De ce să fie statul obligat să-ţi dea aceşti bani? Din salariul pe care îl ai îţi plăteşti propriile contribuţii la Sănătate, Pensii şi Şomaj. Teoretic, dacă rămâi fără servici, primeşti şomaj în funcţie de salariul avut deoarece ai cotizat; dacă ajungi la spital, beneficiezi de tratamente pentru că îţi plăteşi cotizaţia; când ajungi pensionar, primeşti o pensie pentru că ai contribuit.

Dar când o mamă naşte de ce să primească indemnizaţe? a cotizat din acel salariu vreun leu pentru o contribuţie de indemnizaţie de copii?

Dacă faci un copil, îl faci pentru că aşa îţi doreşti, în nici un caz pentru a “cerşi” bani de la stat ca să ţi-l creşti. Dacă eşti o persoană deşteaptă (din multe puncte de vedere) şi ai un salariu mare, atunci poţi foarte bine ca înainte de a naşte cu un an de zile sau mai mult să-ţi pui deoparte 2-3% din salariu ca să-i ai după ce naşti. Eu nu cred că acele mămici care au avut salarii peste 1500-2000 lei/lună stau să-şi crească bebeluşii bazându-se doar pe indemnizaţia primită de la stat…

Probabil că par misogină, dar nu sunt. Şi eu sunt mamă, şi copilul pe care îl am este cea mai mare realizare a vieţii mele şi cel mai preţios lucru. Dar pentru a-l creşte mă bazez pe familia mea şi în nici un caz pe stat.

Am descoperit azi acest post:

Cu sau fara copii?

Si am avut rabdarea de a citi toate cele 69 de comentarii. Si am ramas uimita de unele dintre ele…

Sunt multi egoisti care nu doresc sa renunte la confortul vietii lor si a procrea. Un copil intr-adevar inseamna o mare necunoscuta in viata ta, o continua provocare a ta ca persoana si multe altele.

Ceea ce am observat a fost ca unii aduceau ca argument la a nu face copii lipsa conditiilor materiale si spuneau “pai uita-te la copiii aia de la coltul strazii, la aia din ghetouri…”.

Am ramas uimita. Eu consider ca un om care are un calculator, internet, cel putin 8 clase, si care intra pe site-uri pentru a citi anumite informatii si chiar a le comenta NU se poate compara cu cei care pur si simplu procreaza pentru ca altceva nu au de facut sau nu stiu sa faca. Majoritatea celor care au multi copii (inclusiv rromii) in primul rand nu au conexiuni catre lumea secolului nostru. Multi nu stiu ce e aceea scoala! Daramite un calculator! Credeti ca daca ei ar avea acces la informatia obtinuta pe cale electronica (NU includ aici prostiile si tampeniile de emisiuni de la TV care doar indobitocesc oamenii) nu s-ar putea schimba?

Atata timp cat un om “cu carte”, cu educatie se poate compara cu cei din ghetouri si poate spune ca nu vrea ca si copiii sai sa ajunga asa….avem o mare problema…

Eu cred ca daca statul s-ar chinui prin programele sociale sa ajute strict acele familii care intr-adevar au nevoie de acest ajutor, rata natalitatii in randul populatiei din clasa de mijloc ar fi mai mare.

Eu am 30 de ani. La 24 de ani am ramas insarcinata. La 25 am nascut un baietel minunat. Nu aveam o conditie sociala extraordinara. Nici nu am beneficiat de acel ajutor de 600 de lei dupa care tipa disperate multe mame.

Dar pentru asta tot am reusit cu ajutorul sotului meu, a famiilor noastre, sa-l crestem pana la aceasta varsta, sa incercam sa-i oferim ceea ce are nevoie, chiar daca nu stam in casa noastra, chiar daca uneori il mai lasam la bunica pentru a pleca sa ne distram cateva ore doar noi doi (eu si sotul), chair daca uneori am renuntat la nu-stiu-ce bairam, chef sau alte distractii pentru ca aveam copilul, si lista poate continua. Copilul este cea mai mare bucurie a vietii noaste de pana acum.

Ca femeie este bine sa te gandesti pana la o anumita varsta sa faci un copil. Daca faci un copil pana la varsta de vreo 30 de ani ai mari sanse sa te bucuri din tot sufletul de el, sa te intelegi mai bine cu el, sa evoluezi  si sa te autoeduci in timp ce el creste si are nevoie de sfaturile tale. Dupa aceasta varsta la unele femei este un pic mai greu sa-si gaseasca acea parte copilaroasa din ele pentru a se putea “cobori” la nivelul copilului, de a interectiona cu el si cu nevoile acestuia. Un copil crescut de parinti varstnici (peste 45-50 ani) va fi un copil foarte calm, foarte sobru si poate chiar un neadaptat in comunitatea celor de-o varsta cu el.

Astfel ca a face sau nu un copil este decizia fiecaruia. Nu trebuie blamati nici cei care spun da unui viitor alaturi de copii nici cei care spun nu. Dar nu trebuie sa aratam cu degetul si sa dam vina pe factorii sociali sau de mediu pentru decizia noastra. Trebuie sa ne asumam raspunderea pentru faptele si deciziile noastre.

Am descoperit aceasta initiativa pe blogul lui Andrei.

Initiativa este excelenta si sper ca vor reusi ceea ce si-au propus.

Hai sa-i ajutam sa zambeasca… din nou

Ieri m-am dus la pranz sa-mi iau copilul de la gradinita. Din cate am priceput eu, acolo este un pic mai linistit si mai tacut decat acasa. Fiind doar grupa mica, banuiesc ca este doar o kestiune de acomodare. Dar asta vedem noi mai incolo.

Asa….si are in grupa o fetita dulce (Amalia) care este mai “dezghetata”. Cand il imbracam, ea statea langa Robert al meu si imi spune foarte fericita ca in ziua aceea ea s-a jucat cu el, ca au fost un fel de “parteneri” si dintr-o data imi sare in brate, ma strange de gat si ma pupa pe obraz. Eu am ramas o fractiune de secunda blocata. Nu ma asteptam ca un copil pe care-l vedeam a 4 oara in viata mea sa aiba o asemenea reactie materna fata de parintele altui copil. Bineinteles ca am stras-o si eu in brate, am felicitat-o si i-am spus ca sa se joace in fiecare zi cu Robert (poate il mai “dezgheata” si pe el).

Reactia copilului meu a fost: “da’ de ce te iubeste Amalia, ca nu esti mamica ei, esti a mea!”. Am zambit si i-am spus ca asa este Amalia, mai iubareata si ca nu o sa o fure pe mami a lui.

Copiii astia!

… a fost plina de emotii (pentru parinti ), multe flori si multi parinti si bunici.

Totodata, a fost si foarte friguroasa si poate din acest motiv “boboceii” nu se vedeau prea bine. Oricum, dominanti au fost cei mari care erau in proportie de 2-3 la 1 copil :).

Toate bune si frumoase, clasa curata cu multe jucarii, doamna draguta si prietenoasa… asta pana a doua zi dimineata cand puiul nostru a aflat ca mami nu va sta cu el acolo pentru a se juca, ci va pleca acasa. Plansete pe el de a aflat toata gradinita ca puiul meu a inceput viata de elev. Sper ca urmatoarele zile vor fi mai linistite, si apoi va plange sa nu vina acasa, ca la gradi e mai frumos.

Pentru mine ziua de ieri a fost un cosmar. Nu cred ca a avut vreo influenta ca a fost MARTI si 13, dar ghinionul s-a tinut de mine.

Picatura care a umplu paharul a fost chiar fiul meu. Avem un pisic mic, pe care el il indrageste mult, doar ca pisicutul trebuie sa descopere ceea ce este in jur, nu sta locului si mai ales nu sta la fiul meu in brate. Astfel ca, suparat ca “pisicul nu sta locului” fiul meu l-a aruncat peste gardul portii, in strada… Norocul pisicutului a fost ca a cazut intr-o gramada de nisip, deci s-a ales doar cu o sperietura. Dar fiul meu? L-am intrebat de ce a procedat asa. Mi-a raspuns foarte seninin ca  pisicul nu sta locului si nu sta la el in brate. Si atunci i-am spus ca daca el nu sta locului si nu ma asculta, sa-l arunc si eu peste gard in strada? Dupa cateva momente de gandire a zis ca nu, pe el sa nu-l arunc in strada…ca nici el nu va mai arunca pisicul.

Doar nu va inchipuiti ca a si facut ce a zis!? Azi dimineata s-a dus direct la pisicut, care bineinteles ca a fugit de el, si foarte suparat i-a zis: daca fugi de mine cand te prind te arunc afara in strada!

Ce poti sa mai faci intr-o astfel de situatie? Ce si cum poti sa-i mai explici unui copil de 3 ani ca nu e bine ce face? Sunt multe alte situatii in care noi, mamele, ramanem “cu gura cascata” si cu multe intrebari…. Dar copiii vor creste si acestea vor deveni frumoase aminitiri, chiar daca acum ni se pare ca toate nazbatiile le fac intentionat pentru a ne supara pe noi.

Copilul meu are aproape 3 ani si de multe ori imi este foarte dificil sa-i inteleg comportamentul. Am descoperit cateva carti care s-ar putea sa ma poata ajuta, si desi nu pot face totul “ca la carte” sunt unele linii directoare care pot ajuta. Printre aceste carti se numara si “Inteligenta emotionala in educatia copiilor” de Maurice J. Elias, Steven E. Tobias, Brian S. Friedlander si “Relatia psihologica cu copilul tau” de Mihaela Minulescu.

Astfel, din cea de a doua carte am preluat urmatoarele extrase:

Tipuri de personalitate:

Copilul care se simte in siguranta in viata
- pare sa aiba incredere ca parintele, mama sau tatal, este accesibil cand are nevoie si va raspunde la trebuintele sale;
- se simte competent;
- este mereu orientat spre explorare;
- are o viata afectiva pozitiva: este capabil destul de devreme sa vibreze emotional in relatia cu ceilalti, empatic si cald, poate comunica cu adultul despre ceea ce simte si este eficient in confruntarea cu problemele.

Copilul care traieste viata cu neliniste, tensionat
- plange mai mult;
- este nelinistit pana la crize de anxietate cand este vorba de o separare de tine (mama);
- manifesta mai multa manie - furie decat alti copii;
- ii lipseste increderea ca parintele este accesibil si raspunde nevoilor sale; fie este mereu alert, nelinistit si preocupat, fie mereu in cautarea  parintelui;
- se dezvolta mai putin, chiar si in plan fizic, constitutional;
- apare mai imatur, mai retras si nesigur in relatii.

Copilul evitant
- atunci cand este separat de parinte nu prea plange, sau plange putin si evita in mod clar re-unificarea cu parintele;
- nu se arata interesat de oameni;
- se preocupa mai mult de explorarea si jocul cu lucrurile. De ce? Tocmai pentru ca in privinta emotionalitatii acestora poate sa fie sigur, stie la ce sa se astepte de la lucruri, nu si de la oameni.

Carente specifice pentru lipsa de afectivitate si atasament la diferite varste

De la nastere la 3-4 ani
- lipsa unei  rezonante cu mama, apoi cu mama si tata;
- pasivitatea sau rezistenta la intimitate sau interactiune cu parintele;
- opozanta sau ascultare compulsiva a cerintelor parentale;
- intensitate a conflictelor afective;
- lipsa de persistenta in rezolvarea problemelor sau ineficienta totala;
- intarzieri sensibile in dezvoltare: fizica, sociala si psihologica.

Copiii intre 4 si 11 ani
- stima de sine scazuta;
- pseudo-independenta care se manifesta  prin agatare sau nevoia continua de parinte;
- stresul si adversitatea il dezorganizeaza, prezinta reactii emotionale puternic negative;
- lipsa de control emotional;
- incapacitatea de a dezvolta si mentine relatii de prietenie;
- instrainat sau cu reactii clare de opozanta fata de parinti;
- atitudini antisociale;
- agresiune si violenta;
- ii este dificil sa aiba incredere, sa fie apropiat si sa tina la cineva;
- pareri negative, pesimiste despre sine, familie si societate;
- lipsa de empatie, de remuscare si de  compasiune;
- probleme de invatare si conduite neadaptative in scoala.

Copiii intre 12-18 ani

- in comportament se observa ca este neincrezator si opozant, impulsiv, distructiv, gata sa minta sau/si sa fure, abuziv in relatii, violent, hiperactiv; auto-distructiv, dar si crud cu animalele. Pare iresponsabil si are adesea probleme cu focul;
- in plan emotional, manifesta de obicei intens mania si izbucnirile emotionale, poate deveni trist, depresiv si lipsit de speranta, plin de capricii, dar si de temeri si anxietate, iritabil si cu reactii emotionale inadecvate contextului;
- in planul gandirii, dezvolta ganduri negative despre sine, despre relatiile umane si viata in general, pare sa nu ia in seama gandirea tip cauza - efect si deci consecintele actiunilor sale, are probleme de atentie si de invatare .

“Istoria lumii” de Ernst H. Gombrich. Desi la un moment dat este putin subiectiva, cartea este super. Iti povesteste totul la peroana I singular, si chiar un copil de clasa a VI-a poate pricepe absolut tot. De la uriasele soparle, la piramidele egiptene, turnul Babel, Marele Zid Chinezesc, la cavaleri, regi, imparati si pana la al doilea razboi mondiat, sunt asezate pe un culoar al timpului, formand o poveste fascinanta.

“Inteligenta emotionala in educatia copiilor” de Maurice J. Elias, Steven E. Tobias, Brian S. Friedlander. O carte pentru totii parintii. Cum sa iti educi copilul nu cu batul, cureaua sau pedepse fara folos, ci cu ajutorul inteligentei emotionale. Nu spune nimeni ca este usor, trebuie sa ai multa rabdare si perseverenta. Nu este suficient ca un singur parinte sa incerce sa educe copilul astfel, ci este necesar ca amandoi sa participe (cartea se adreseaza ambilor parinti, deoarece in primul rand intre ei doi trebuie sa existe o buna comunicare). In carte gasesti suficiente metode; nu trebuie sa le aplici pe toate o data; este suficient sa gasesti una care sa dea roade, iar dupa un timp, sau in functie de varsta copilului poti aplica si altele. Este o carte pe care nu e suficient sa o citesti o data, ci cam o data la 6 luni.

Chiar dacă este luni, nu contează pentru copilul meu. Zăpada care s-a aşternut astă-noapte l-a entuziasmat de cum a făcut ochi. Şi bineînţeles că ne-am dus în zăpadă, la propriu deoarece avea cam 60-65 cm. Mare bucurie!

Deşi aproape înota în nămeţii din grădina noastră, care-i ajungeau un pic mai sus de buric, nu l-a împiedicat să facă tumbe şi să ajungă în casă ud, roşu în obraji şi obosit.

A fost frumos şi mâine vom face din nou expediţii în nămeţi pentru că ninge din nou.

Acesta este Robert.

Are 2 ani şi 6 luni, şi este într-o continuă mişcare. Nu stă o secundă în loc.

Este cea mai mare realizare a noastră, pentru că un copil te transformă fără să fii conştient de acest lucru.

Este greu să ţii pasul cu evoluţia lui zilnică şi te oboseşte foarte tare, dar este minunat să-l ţii în braţe, să-l priveşti cum doarme ca un îngeraş…

Primul “mama” şi primul “tata” îţi umplu inima de bucurie şi este unul din cele mai frumoase momente din viaţa de părinte. Este minunat să ai un îngeraş alături, în fiecare zi.