Julya. Simply me.

Am înţeles că luni, 17 mai, mămicile din Braşov s-au hotarât să ducă în curtea Prefecturii scutecele pline ale copiiilor lor.

Hâââmmmm….stau şi mă întreb: de ce?

Acum 10-15 ani nu exista indemnizaţia pentru creşterea copilului. Când bebeluşul împlinea 4 luni, mama se întorcea la servici. Singurul ajutor din partea statului era alocaţia.

Statul s-a hotărât să acorde această indemnizaţie fixă pentru mame, pe o perioadă de 2 ani, dar mamele tot nu au fost mulţumite….ele vor cotă parte din salariul de pe ultimul an de dinainte de naştere. De ce să fie statul obligat să-ţi dea aceşti bani? Din salariul pe care îl ai îţi plăteşti propriile contribuţii la Sănătate, Pensii şi Şomaj. Teoretic, dacă rămâi fără servici, primeşti şomaj în funcţie de salariul avut deoarece ai cotizat; dacă ajungi la spital, beneficiezi de tratamente pentru că îţi plăteşi cotizaţia; când ajungi pensionar, primeşti o pensie pentru că ai contribuit.

Dar când o mamă naşte de ce să primească indemnizaţe? a cotizat din acel salariu vreun leu pentru o contribuţie de indemnizaţie de copii?

Dacă faci un copil, îl faci pentru că aşa îţi doreşti, în nici un caz pentru a “cerşi” bani de la stat ca să ţi-l creşti. Dacă eşti o persoană deşteaptă (din multe puncte de vedere) şi ai un salariu mare, atunci poţi foarte bine ca înainte de a naşte cu un an de zile sau mai mult să-ţi pui deoparte 2-3% din salariu ca să-i ai după ce naşti. Eu nu cred că acele mămici care au avut salarii peste 1500-2000 lei/lună stau să-şi crească bebeluşii bazându-se doar pe indemnizaţia primită de la stat…

Probabil că par misogină, dar nu sunt. Şi eu sunt mamă, şi copilul pe care îl am este cea mai mare realizare a vieţii mele şi cel mai preţios lucru. Dar pentru a-l creşte mă bazez pe familia mea şi în nici un caz pe stat.

Am descoperit azi acest post:

Cu sau fara copii?

Si am avut rabdarea de a citi toate cele 69 de comentarii. Si am ramas uimita de unele dintre ele…

Sunt multi egoisti care nu doresc sa renunte la confortul vietii lor si a procrea. Un copil intr-adevar inseamna o mare necunoscuta in viata ta, o continua provocare a ta ca persoana si multe altele.

Ceea ce am observat a fost ca unii aduceau ca argument la a nu face copii lipsa conditiilor materiale si spuneau “pai uita-te la copiii aia de la coltul strazii, la aia din ghetouri…”.

Am ramas uimita. Eu consider ca un om care are un calculator, internet, cel putin 8 clase, si care intra pe site-uri pentru a citi anumite informatii si chiar a le comenta NU se poate compara cu cei care pur si simplu procreaza pentru ca altceva nu au de facut sau nu stiu sa faca. Majoritatea celor care au multi copii (inclusiv rromii) in primul rand nu au conexiuni catre lumea secolului nostru. Multi nu stiu ce e aceea scoala! Daramite un calculator! Credeti ca daca ei ar avea acces la informatia obtinuta pe cale electronica (NU includ aici prostiile si tampeniile de emisiuni de la TV care doar indobitocesc oamenii) nu s-ar putea schimba?

Atata timp cat un om “cu carte”, cu educatie se poate compara cu cei din ghetouri si poate spune ca nu vrea ca si copiii sai sa ajunga asa….avem o mare problema…

Eu cred ca daca statul s-ar chinui prin programele sociale sa ajute strict acele familii care intr-adevar au nevoie de acest ajutor, rata natalitatii in randul populatiei din clasa de mijloc ar fi mai mare.

Eu am 30 de ani. La 24 de ani am ramas insarcinata. La 25 am nascut un baietel minunat. Nu aveam o conditie sociala extraordinara. Nici nu am beneficiat de acel ajutor de 600 de lei dupa care tipa disperate multe mame.

Dar pentru asta tot am reusit cu ajutorul sotului meu, a famiilor noastre, sa-l crestem pana la aceasta varsta, sa incercam sa-i oferim ceea ce are nevoie, chiar daca nu stam in casa noastra, chiar daca uneori il mai lasam la bunica pentru a pleca sa ne distram cateva ore doar noi doi (eu si sotul), chair daca uneori am renuntat la nu-stiu-ce bairam, chef sau alte distractii pentru ca aveam copilul, si lista poate continua. Copilul este cea mai mare bucurie a vietii noaste de pana acum.

Ca femeie este bine sa te gandesti pana la o anumita varsta sa faci un copil. Daca faci un copil pana la varsta de vreo 30 de ani ai mari sanse sa te bucuri din tot sufletul de el, sa te intelegi mai bine cu el, sa evoluezi  si sa te autoeduci in timp ce el creste si are nevoie de sfaturile tale. Dupa aceasta varsta la unele femei este un pic mai greu sa-si gaseasca acea parte copilaroasa din ele pentru a se putea “cobori” la nivelul copilului, de a interectiona cu el si cu nevoile acestuia. Un copil crescut de parinti varstnici (peste 45-50 ani) va fi un copil foarte calm, foarte sobru si poate chiar un neadaptat in comunitatea celor de-o varsta cu el.

Astfel ca a face sau nu un copil este decizia fiecaruia. Nu trebuie blamati nici cei care spun da unui viitor alaturi de copii nici cei care spun nu. Dar nu trebuie sa aratam cu degetul si sa dam vina pe factorii sociali sau de mediu pentru decizia noastra. Trebuie sa ne asumam raspunderea pentru faptele si deciziile noastre.

De curand am inceput sa citesc cartea “Personalitate Alfa” a lui Pera. Desi am citit multe alte carti, posturi sau materiale despre motivatie, puterea interioara, etc., nimic nu m-a influentat si nu m-a pus pe ganduri ca Personalitate Alfa.

Poate este de vina si varsta, acum am mai adunat ceva ani in spate, nu mai sunt ca la 20 cand inca luam totul in gluma si nu ma chinuiam sa lupt pentru ceea ce imi doream.

Privind in urma, sunt putine lucruri pe care le regret ca le-am facut si putin mai multe pe care regret ca nu le-am facut. Dar trecutul este trecut, nu-l voi sterge cu buretele deoarece face parte din propria mea persoana, si rememorandu-l pot invata din greselile facute.

Revenind la cartea lui Pera, mi-am facut atat testele cat si lista de Viziune. Viziunea mea. Si am ajuns la o parte care m-a determinat sa-mi astern gandurile pe blog: PRIETENII, cine si cum sunt prietenii mei.

Desi sunt o fire sociabila, dornica de nou, de a acumula cat mai multe cunostinte… m-am “inchis” intr-un cocon… si am ajuns la concluzia ca NU am prieteni.

Cand nu muncesc sau nu-mi petrec timpul cu sotul/fiul meu tot ceea ce fac este sa citesc, sa acumulez cunostinte, sa ma autoeduc. Dar la ce-mi folosesc toate acestea daca nu am cu cine sa le impart?

Datorita acestui stimul oferit de carte, mi-am dat seama ca trebuie sa incep sa lucrez la partea cu prietenii.

Acesta este doar inceputul, pentru ca mai sunt si multe alte aspecte ale personalitatii mele care necesita modelare, perfectionare sau chiar schimbare.

Daca inca nu ati descoperit lumea Personalitate Alfa, incepeti acum. Blog, site, carte.

Ieri în presă se scria despre un nou proiect de lege (că de! vin alegerile) referitor la diferenţierea alocaţiei pentru copii în funcţie de veniturile salariale ale părinţilor. Aceasta ar urma să fie între 25% şi 5% din salariu minim brut pe ţară, adică între 150 şi 30 lei.

Multe comentarii au fost scrise, multe păreri negative au fost exprimate dar şi eu sunt părinte şi ideea nu mi se pare rea. Acum depinde şi cum va fi aplicată.

După umila mea părere, pentru a nu avea o inflaţie bruscă a populaţiei de rromi (pentru că ăsta a fost principalul motiv de nemulţumire din partea unora) ar trebui ca alocaţia să se acorde copiiilor de până la 18 ani care sunt înscrişi la o formă de învăţământ. În acest fel cred că vor stimula atât obligativitatea învăţământului (implicit a grădiniţei) dar şi populaţia rromă spre a-şi da odraslele la şcoală şi nu la colţ de stradă la cerşit.

Dar noi putem scrie şi vorbi cât vrem că cei din guvern tot în legea lor aprobă, modifică sau inventează legile ţării…

Zilele trecute am citit această “ştire”:

Mircea Toma ar putea ramane fara fetita.

Cunoscutul jurnalist Mircea Toma este posibil sa fie anchetat si chiar sa fie decazut din drepturile parintesti daca Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului se va autosesiza in urma materialului aparut in revista Spy.

Ziaristul si sotia acestuia au fost surprinsi de paparazzi facand nudism de fata cu fetita lor minora in Vama Veche. Pozele cu Mircea Toma si sotia sa goi in fata fetitei lor minore au starnit reactii si discutii aprinse. Desi legea nu prevede clar vreo sanctiune pentru o astfel de fapta, directorul general al Directiei de Asistenta Sociala si Protectia Copilului Sector 3, domnul Florin Vasile, a declarat pentru CANCAN urmatoarele:

“Copilul nu trebuie expus la o asemenea situatie, mai ales in sanul familei. Cei doi risca totusi o ancheta sociala, doar daca se sesizeaza autoritatea de unde au domiciliul”.

Catalina Florea, directoarea unei asociatii neguvernamentale care se ocupa cu protectia copilului, a confirmat declaratiile directorului si a tinut sa completeze ca: “Acest lucru are un impact negativ asupra copilului. Nu este normal ca mai multi adulti dezbracati sa umble prin fata lui.”

Sursa: News report

Şi eu sunt părinte. Şi eu apar dezbrăcată în faţa copilului meu. Nu consider că este nevoie să-l dau afară din cameră doar pentru că mă schimb. Şi soţul meu are aceeaşi atitudine. Nu ne ferim de copil. Aceştia trebuie să ştie de mici diferenţa dintre femei şi bărbaţi şi la rândul său trebuie să înveţe că nu este o ruşine să fii văzut (în unele situaţii) în pielea goală.

Şi eu am fost la mare la nudişti cu părinţii mei când eram mică. Dar nu s-a autosesizat nimeni. Şi nici nu am rămas cu sechele pentru că am văzut bărbaţi şi femei (alţii decât părinţii mei) în pielea goală.

Dacă nu era un cunoscut jurnalist, ci un om simplu, s-ar mai fi autosesizat cineva? Dacă se ducea badea Ghe cu copilul la nudişti îi făcea cineva poză, apărea în ziare ca apoi să fie nevoie de un tămbălău? Ar fi riscat cumva acea persoană să fie decăzută din drepturile părinteşti? Eu cred că la aceste întrebări răspunsul este NU. Un NU categoric pentru că pe nimeni nu interesează ce face badea Ghe…

Mi se pare mie sau poporul român este cam pudic?

Un exemplu: San Francisco, bicicliştii care au defilat pe străzi în pielea goală şi pictaţi.

S-a autosesizat cineva? A stat cumva poliţia sau protecţia copilului pe marginea trotuarului sau drumului pentru a le interzice minorilor să privească? Eu cred că nu… În ţările din vest oamenii nu sunt atât de pudici… nu ştiu dacă au plaje cu nudişti, dar dacă au nu cred că se sinchiseşte cineva de faptul că şi copiii mici sunt duşi acolo. Şi nu cred că aceştia sunt nişte oameni anormali. Dimpotrivă. Sunt oameni care ştiu să-şi trăiască viaţa, să o condimenteze şi să-şi vadă de treburile lor fără a muri de grija caprei vecinului…

După cum bine spunea un psiholog, din păcate nu-mi amintesc numele, cu cât creştem şi înaintăm în vârstă acumulăm nişte prejudecăţi care nu ar trebui să existe. Luaţi ca exemplu orice copil mic, până la vârsta de 5 ani, şi vedeţi ce prejudecăţi are: niciuna. Nu îi este ruşine să stea în pielea goală vara şi să se joace la mare, la ştrand sau în curte. Nu îl interesează dacă vecinului îi place culoarea de tricou pe care o are el… şi multe altele. Cu cât creştem cu atât începem să avem mai multe “îngrădiri”. De ce nu putem să fim noi înşine? Unde ne mai este liberul arbitru şi puterea proprie de discernământ?

Haideţi să fim cu toţii nişte copii: lipsiţi de prejudecăţi şi de îngrădiri! Astfel vom avea mintea mai liberă şi mai deschisă, vom putea să fim mai atenţi cu noi înşine şi vom avea loc şi timp pentru a acumula informaţii şi cunoştinţe cu adevărat necesare.

Acum 2 săptămâni m-am tuns. Nu aşa cum am vrut eu (cheală) ci undeva la o lungime de 12 cm de la aprox. 45 cm. Reacţia tuturor a fost: wow! ce te-a apucat? ce ai păţit? etc. Nu am păţit nimic. Doar ca îmi era foarte cald şi că nu înţelegeam ce rost avea să-mi păstrez părul lung doar pentru a-l ţine tot timpul prins în diferite forme…

Aşa că, l-am tuns dar tot nu eram mulţumită. Nu-mi plăcea de nici un fel cum arătam şi cum se aşeza… şi sîmbătă, sub ameninţarea că mă voi tunde singură cu maşina cheală, soţul meu a cedat şi m-a tuns el. Periuţă. Adică, undeva la 2-3 cm.

Şi acum… nebunia!

Reacţia familiei (care sunt persoane mai la vârsta a 2-a): eşti nebună! ce ţi-ai făcut? tu nu eşti întreagă la minte? Soacra a fost singura căreia i-a plăcut noua mea freză şi m-a întrebat cu nonşalanţă: pe mine când mă tunzi aşa?

Reacţia cunoscuţilor: wow, te-ai tuns… ce fain îţi stă… de-aş avea şi eu curajul să-mi tai aşa părul… şi altele asemenea.

Am stat mult şi am reflectat. Eu nu mă consider nebună. Din totdeauna am fost mai răzvrătită şi mai nonconformistă. De ce are lumea impresia că dacă ajungi la o anumită vârstă (şi mai ai şi un copil) înseamnă că trebuie să te schimbi? Sau să nu mai fii tu însuţi? În plus, nu consider că ai nevoie de curaj ca să faci cu şi în viaţa ta ceea ce vrei. Avem cu toţii posibilitatea de a alege: la magazin mă duc şi-mi iau din raft ceea ce vreau eu nu aştept să decidă altcineva în locul meu. Şi nu am nevoie de curaj pentru asta.

Concluzia este: eu mă simt acum minunat. foarte bine. Trebuie doar să port o şapcă deoarece soarele puternic din mijlocul zilei îmi cam arde kelia… Nu mai am nici probleme cu multitudinea de păr pe care trebuia să-l adun de peste tot de prin casă. Nu mai trebuie să mă piaptăn . Mă spăl în fiecare dimineaţă şi pe păr… şi multe alte avantaje.

Am totuşi compasiune pentru toţi cei care au cuvinte urâte de spus la adresa mea: trebuie să-i înţeleg că ei nu au curaj şi probabil nici voinţă. Atunci când vrei ceva cu adevărat, încerci să obţii. Nu stai să te uiţi şi să critici… Şi nici nu cred că trebuie să fii nebun ca să treci prin viaţă aşa cum vrei tu.

Sfîrşitul de săptămână şi de lună l-am petrecut în compania soţului şi a copilului… şi a unei minunate cărţi: Umbra lui Thot de Michael Peinkofer.

După o săptămână încărcată, cea mai bună metodă de relaxare a fost să iau în mână o carte împrumutată.

Vineri, sâmbătă şi duminică seara noaptea, m-am delectat cu această carte super. Pentru iubitorii misterelor Egiptului, Umbra lui Thot relatează despre o altă enigmă care trebuie descoperită. Plină de aventură şi suspans, mai mult un roman poliţist la început, cartea este ideală pentru un sfârşit de săptămână.

O serie de crime ce au loc în inima Londrei, o ameninţare la adresa moştenitorului tronului britanic şi o tânără arheologă specialistă în istoria Egiptului Antic sunt suficiente pentru a realiza un roman ce se citeşte cu sufletul la gură…

A, bineînţeles că autorul nu uită să adauge şi un pic de romantism în această minunată poveste, însă am fost surprinsă de metoda şi locul ales pentru momentele de iubire…

Ei, dar nu am citit chiar tot week-end-ul, ci am mai fost şi cu rolele în parc, că doar trebuie să exersăm…

A mai trecut o lună, o lună ce a adus bucurii, supărări, împliniri şi multe altele.

A murit Michael Jackson. Pentru mulţi o veste tristă, pentru alţii motiv de bârfă şi încasare de bani.
Nu am fost fan M.J., dar îmi plăceau câteva melodii. Oricum, nu trebuie să uităm, că înainte de toate a fost şi el OM. La fel ca noi toţi ceilalţi, a avut dreptul de a-şi trăi viaţa cum a vrut. Faptul că a fost sau nu pedofil, că a făcut sau nu lucrurile de care este acuzat, nu ar mai trebui să conteze acum. Important este ceea ce a lăsat în urma sa: o generaţie (sau poate chiar mai multe) de fani, de oameni care au crescut pe ritmurile melodiilor sale, şi o multitudine de amintiri plăcute pentru cei ce l-au iubit. RIP

Începând cu luna mai, continuînd cu iunie şi finalizând cu iulie am urmat un curs online al lui Liuviu Taloi.

Da, îi fac reclamă, dar chiar merită. Pentru cei care vor să afle mai multe despre comerţ online, despre interpretarea şi utilizarea datelor obţinute în GA, şi multe altele, le recomand să urmeze cursul Websell al lui.

Eu personal am aplicat ceea ce ne-a învăţat şi deja au început să apară rezultatele.

Ce am mai citit: Buzz Marketing de Mark Hughes, o carte foarte interesantă. Mai multe despre ea găsiţi pe bookblog, cu o recenzie a lui Andrei Roşca. O recomand atât pentru uşurinţa cu care o parcurgi şi o înţelegi cât şi pentru ideile super pe care le promovează. În timpul lecturii am avut plăcuta surpriză de a-mi veni pe loc nişte idei… deloc rele

În seara asta mi-am făcut nişte cartofi prăjiţi şi lângă ei m-am gândit că ar merge bine nişte sos cremă de usturoi. Da, din ăla la cutie, din comerţ.

În momentul în care am scos dopul usturoiului am simţit un miros… care mi-a adus aminte de ceva. Acel ceva este anul 1992 când am fost în Olanda şi am văzut şi am mâncat pentru prima oară în viaţa mea maioneză. A fost la un Mac. La noi încă nu aveam fast-food-uri. Ne-am dus cu toţii să luam o “gustare” de prânz şi ne-au întrebat ce fel de maioneză dorim lângă cartofi. Eu, care aveam doar 12 ani, am întrebat copilăreşte ce este aia. Am descoperit că e o kestie care le dă un gust mult mai bun cartofilor (dar şi îngraşă ). În plus, avea un miros deosebit, specific şi foarte îmbietor, care azi probabil că nici nu mai este băgat în seamă….

La întoarcerea în ţară, ce credeţi că am adus? Nu prea multă ciocolată şi bomboane, ci muullltttăă maioneză

La ora actuală, această mirifică maioneză este (uneori) ceva nelipsit din alimentaţia de zi cu zi. Chiar nu îmi vine să cred ca acum 17-18 ani, habar nu aveam de ce este şi cu ce se mănâncă (la propriu!) maioneza.

Stau în pat cu laptopul in braţe. Televizorul merge pe un DVD al fiului meu cu maşinuţe. Le aud în surdină. Robert stă pe jos şi se joacă cu alte maşinuţe şi cuburi: bună ziua. am venit la service. îmi primiţi maşina? a, nu aici? dar unde trebuie să merg?….şi o ţine tot aşa, hârâind maşinuţele pe parchet. Mă uit pe geam: de azi de dimineaţă ninge….şi ninge.

Azi am fost prin oraş. Nu se poate spune că era o iarnă prea frumoasă: străzile mizerabile, şoferii nervoşi, mâzga de pe drum acoperea parbrizul şi reducea vizibilitatea….gălăgie, nervi…etc.

Dar am ajuns acasă. Aici, parcă sunt într-o altă lume: linişte, casele de pe stradă au căciuli de zăpadă, omătul aşternut este alb şi curat.

Este chiar relaxant şi liniştitor ca după o zi petrecută în oraş să stai la geam şi să priveşti cum norii cern zăpada…

Ar fi plăcut ca pe o asemenea vreme să stai lânga un şemineu, cu lemnele trosnind în foc şi cu o carte bună în mână. Din păcate, nu am şemineu… Mă mulţumesc să stau lângă calorifer cu “Strada şobolanilor” de Francois Forestier…